1. Ante-contract/ Promisiune bilaterală de vânzare
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este o convenţie (antecontract) prin care ambele părţi, numite promitent-vânzător şi promitent-cumpărător, se obligă să încheie între ele, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare, ale cărui elemente esenţiale (lucrul şi preţul) sunt deja stabilite prin promisiune. Dacă părţile sunt de acord, una să vândă, iar cealaltă să cumpere, convenind asupra lucrului ce va fi vândut şi asupra preţului, se pune întrebarea de ce ele nu încheie direct contractul de vânzare-cumpărare? Practica demonstrează că există situaţii în care părţile nu pot sau nu vor să încheie direct, pe loc, un contract de vânzare-cumpărare, pe care însă urmăresc să-l încheie, între ele, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. De exemplu, un proprietar doreşte să-şi vândă imobilul său, iar un cumpărător doreşte să-l cumpere, dar încheierea de îndată a contractului de vânzare-cumpărare nu este posibilă deoarece vânzătorul nu dispune de toate actele necesare perfectării vânzării (extras de carte funciară sau titlu de proprietate care să-i ateste dreptul de proprietate, certificat fiscal, imobilul este închiriat sau grevat de o ipotecă etc.). Alteori, cumpărătorul nu dispune de întreaga sumă necesară achitării preţului.
În asemenea situaţii este firesc ca promitentul-vânzător şi promitentul-cumpărător să se asigure că îşi vor respecta cuvântul dat, sens în care întocmesc pe loc o promisiune de vânzare-cumpărare, obligându-se reciproc să-şi procure actele sau sumele de bani care le lipsesc şi să încheie, în viitor, contractul promis. Această promisiune obligă pe fiecare dintre părţi să-şi respecte obligaţiile asumate şi să încheie, în viitor, de obicei într-un anumit termen convenit, contractul promis. Prin urmare, în esenţă, promisiunea de vânzare-cumpărare este o promisiune de contract, adică un contract prin care părţile se angajează să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, al cărui conţinut esenţial (lucrul vândut şi preţul) este deja stabilit prin promisiune.
Considerăm utilă delimitarea promisiunii de vânzare-cumpărare de alte instituţii juridice asemănătoare. Promisiunea de vânzare-cumpărare este diferită de însuşi contractul de vânzare-cumpărare prin conţinutul şi efectele sale. Astfel, promisiunea dă naştere în sarcina părţilor obligaţiei de a face (de a încheia în viitor contractul promis), în timp ce contractul de vânzare-cumpărare dă naştere obligaţiei de a da (de a transmite dreptul). De asemenea, promisiunea de vânzare-cumpărare nu este translativă de proprietate, adică promitentul-vânzător rămâne proprietarul bunului promis a fi vândut până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În schimb, contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, adică bunul vândut trece în patrimoniul cumpărătorului. De asemenea, ele se deosebesc şi din punctul de vedere al condiţiilor de fond şi de formă ce trebuie îndeplinite în momentul încheierii lor. Astfel, la încheierea promisiunii nu este necesar ca promitentul-vânzător să fie proprietarul bunului sau titularul dreptului înstrăinat, deoarece promisiunea nu este translativă de drepturi, în timp ce vânzătorul trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului sau de titular al dreptului înstrăinat. Obiectul promisiunii constă în încheierea în viitor a contractului promis, în timp ce obiectul vânzării constă în transmiterea dreptului de proprietate sau al altui drept, real ori de creanţă; promisiunea se încheie consensual, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare se încheie, adeseori, în formă solemnă (de exemplu, vânzarea terenurilor, cu sau fără construcţii, trebuie încheiată ad validitatem, în formă autentică).
2.Bunuri comune
Bunurile comune sunt bunuri dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi, cu excepţia acelora pe care legea le declară ca fiind bunuri proprii ale unuia dintre aceştia. Acestea pot fi atât lucruri mobile, cât şi lucruri imobile, precum şi drepturi reale sau de creanţă.
Mai exact, sunt bunuri dobândite de către soţi în orice mod, astfel încât, cu excepţiile prevăzute de lege, este indiferent mijlocul juridic prin care lucrul sau dreptul a intrat în patrimoniul soţilor, după cum este indiferentă şi împrejurarea că în actul de dobândire ar figura ca titular numai unul dintre soţi ori s-ar menţiona în mod expres întinderea drepturilor fiecăruia dintre ei, sub forma unor cote ideale determinate.
Un lucru sau un drept poate deveni bun comun numai dacă dobânditorul are, în momentul dobândirii lui, calitatea de soţ; bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi cele achiziţionate după încetarea sau desfacerea căsătoriei sunt bunuri ale dobânditorului, acesta neavând calitatea de soţ.
Locuinţele construite sau cumpărate de către soţi în timpul căsătoriei cu credite de la stat nerambursate integral până în momentul desfacerii ori încetării căsătoriei, deşi potrivit legii trec în întregime, ca bun comun, în proprietatea soţilor la data semnării procesului-verbal de recepţie sau a contractului de vânzare-cumpărare, îşi păstrează caracterul de bunuri comune numai pentru partea din valoarea lor care este echivalentă cu valoarea ratelor achitate (ori rambursate din împrumut) în timpul căsătoriei, în timp ce pentru partea din valoarea lor echivalentă ratelor achitate ori rambursate după desfacerea căsătoriei, ele devin bunuri proprii ale aceluia dintre soţi (foştii soţi) care a achitat sau rambursat ulterior acele rate.
3.Certificat de Atestare Fiscală / Certificat Fiscal
Certificatul de atestare fiscală este un act oficial, care demonstrează faptul că un contribuabil (persoană fizică sau juridică) și-a îndeplinit toate obligațiile de plată (impozite, taxe, alte sume datorate la buget). Documentul este eliberat la cerere, în aproximativ 3 zile de la solicitarea formulată către Administrația Finanțelor Publice de sector sau municipiu, în evidenţa căruia este înregistrat contribuabilul.